Ni s−a spus că limbile romanice derivă din latină şi că sunt rezultatul degenerării latinei vulgare. Gramatica istorică explică formarea acestora prin intermediul unor complicate procese evolutive.

Fără îndoială, însă, aşa cum demonstrează investigaţii recente, schimbarea lingvistică la nivelul structurilor morfosintactice este un proces foarte lent. Schimbările din interiorul unei limbi nu se produc în secole, ci în milenii. Primele manifestări ale limbilor romanice ne arată o limbă orală pe deplin dezvoltată, cu caracteristici asemănătoare limbilor actuale, dar clar diferite de latină: nici fonetica, nici cuvintele de legătură, nici sintaxa nu sunt latine.

Această carte nu este o retipărire, ci o ediţie amplificată. Pe de o parte sunt prezentate noi ipoteze de investigaţie care demonstrează că limbile romanice aparţin aceleiaşi tipologii lingvistice, ceea ce le relaţionează între ele, dar le diferenţiază de latină. Pe de altă parte a fost încorporată limba română. Faptul că în România se vorbeşte o limbă romanică pe un teritoriu mult mai extins decât cel ocupat de romani şi că această limbă converge cu romanicele occidentale, cu care nu s-a aflat în contact în ultimii două mii de ani, ne trimite la o limbă mult mai veche, de tip compozitiv, pe care o putem reconstitui pornind de la toponimie, descoperind anumiţi formanţi care au supravieţuit în limbile romanice actuale.

Dovezile sunt tot mai concludente: procesul de formare a limbilor romanice nu trece prin latină.